Jan

10

2010

Grădina Zoologică şi despre cum nu am fost la munte

Oraşul meu  Publicat de / 4 comentarii

Scriind pentru concursul cu Costa Rica mi-am dat seama că n-am fost de multă vreme la munte. Şi că, paradoxal, m-am săturat de oraş(e). Că am trăit prea mult într-unul sau altul încât nu mai ştiu cum arată un deal. Şi că am respirat atâtea noxe încât nu mai ştiu cum trebuie să miroasă aerul curat. Aşa că, la aproximativ ora locală 19.30 m-am decis să merg la munte. Săptămâna viitoare.

Apoi m-am răzgândit şi am zis că voi merge duminică (eu fiind într-o vineri). Apoi sâmbătă (pe principiul nu lăsa pe mâine ce poţi face azi). După încă o oră, două, pe baza aceluiaşi principiu am hotărât că voi fi o persoană responsabilă şi voi merge la cursuri. Ceea ce am şi făcut, dar degeaba, căci profesoara nu a mai ajuns niciodată. Probabil şi ea luase aceeaşi hotărâre iresponsabilă ca şi aceea luată de mine în ziua anterioară, şi anume de a merge la munte în ciuda oricăror responsabilităţi plicticoase.

Acesta fiind situaţia, am şovăit iarăşi între: o excursie foto pe la Mitropolie şi parcul Carol (plimbare la care mă tot gândesc de vreo lună de zile), o vizită la zoo, alta la Mogoşoaia şi alta aiurea, după inspiraţia care, se ştie, vine o dată cu pofta. Sau era invers, pofta vine mâncând?

În sfârşit, am decis să o iau spre Băneasa – să văd animăluţele, acelea care au supravieţuit până acum în grădina bucureşteană. La casa de bilete îmi cumpăr conştiincioasă taxa foto şi am inspiraţia să întreb dacă e şi biletul inclus. Nu era. „Dar doamnă, ce să fac cu taxa foto fără bilet?!” Doamna crezuse că am ieşit din Grădina Zoologică. Nu ieşisem, intram. Pentru curioşi, biletul costă 13 lei, taxa foto alţi 13 lei. Câte un leu pentru fiecare specie existentă la zoo.

Înăuntru avem: pelicani la intrare, flamingo ascunşi, gâşte şi raţe, pume, tigri, un râs, un leopard, nişte lupi, nişte şerpi, nişte păsări şi mai multe maimuţe, ponei, un cerb, căprioare, nişte oi, un vultur, o gaiţă care a intrat din greşeală în cuşca vulturului, nişte veveriţe (în cuşcă, nu în vreun copac, ce, va credeţi la Londra?), nutrii, oi, dar parcă zisesem de ele, nişte capre, iguane, şi … cam atât.

A se observa că majoritatea animalelor de la zoo se regăsesc şi pe plaiurile mioritice; poate nu toată lumea a văzut un râs (deşi lângă mine era un domn care se lăuda neveste-si cum că el era cât pe ce să dea nas în râs cu unul când a fost la Buzău, şi li s-a spus că oricând îţi poate sări un râs în cap din cine ştie ce copac (buzoian). Prin urmare, dacă nu aţi văzut niciodată o oaie sau, hai, un ponei şi aţi trăit toată viaţa între betoanele izolate termic ale unui bloc, puteţi să daţi o raită pe la grădina zoologică să vă împrospătaţi cunoştinţele.

În grădină erau surprinzător de multe persoane interesate să caşte gura la câte o maimuţică (în general cupluri cu copii), având în vedere că suntem în ianuarie şi eu nici nu eram sigură dacă voi găsi deschis. Sau dacă zoo mai există. Multe cuşti goale (maşina leului era prezentă, leii ioc) sau cuşti în curs de amenajare (oare pentru ce ghinionişti care hălăduiesc liberi în momentul ăsta?).

Afişe haioase în care ni se prezintă animalele pe numele lor şi îndemnuri să aflăm ce fac ele după închiderea programului, accesând grădina zoologică virtuală. Eu credeam că după închiderea programului animalele încearcă să se sinucidă. Sau să îşi mănânce îngrijitorul…

Tatăl explicându-i copilului de câţiva anişori cine e fiecare dintre personajele carnivore (?) desenate pe un panou: „uite, tată, acela este lupul, cel de lângă el este ursul, iar următorul…[pauză]….cine-i ăla?” Era bursucul. Care bursuc nu era pe la zoo, probabil evadase şi începuse nişte afaceri imobiliare înfloritoare, căci sumedenie de clădiri se construiau sau era gata construite bot în bot cu grădina zoologică. Cum ar fi să îţi iei apartament cu vedere către ţarcul cerbului…? „Uite mami un cal, vezi calul ce frumos e, ce corniţe mari i-au crescut?”