Aug

17

2011

A doua zi în Vilnius sau începutul sfârşitului

Călătorii  Publicat de / 2 comentarii

Pentru că celelalte nopţi ale călătoriei urma să le petrec pe trenuri, în drum spre casă, îmi doream ca ultima noapte în Vilnius să fie cât mai odihnitoare cu putinţă. Din păcate însă lucrul ăsta a ieşit exact pe dos.


În primul rând din pricina a două ceşti de ceai băute seara târziu n-am reuşit să închid un ochi până pe la 3-4 dimineaţa; m-am tot foit, m-am tot gândit, dar de dormit nici vorbă n-a fost.

Pe la ora 4, când eram deja destul de obosită cât să mă ia somnul, s-a înapoiat unul dintre colegii de cameră – italianul – şi a început să sforăie, să pufnească şi să vorbească în somn. Dar nu vorbit în şoaptă cum fac oamenii obişnuiţi, ci adevărate strigăte de luptă din care răzbătea ceva despre ”mamma” şi alte personaje care îi populau visele.

Pe la şase, exasperată, i-am strigat să înceteze şi imediat s-a auzit un chicotit din celălalt colţ al camerei – era australianul care se amuza de toată povestea asta nefericită. Evident, nimeni nu mai putea dormi. Pe la 6.30 am cedat nervos şi am aruncat în sforăitor cu un prosop mare pe care l-am găsit pe dulapul de lângă mine. N-a avut niciun efect aşa că pe la 7 am renunţat oficial şi m-am dus să fac un duş, apoi am coborât în camera de zi, mi-am făcut un ceai fierbinte, mi-am citit emailurile şi am încercat să aţipesc pe canapea, dar nu, strigătele italianului se auzeau până la parter, loud and clear.

La ora 8 am zis ”gata!”, mi-am lăsat bagajul la hostel şi am plecat la gară, să-mi iau bilet pentru Minsk. Planul meu era să plec noaptea spre Minsk şi să ajung acolo dimineaţa devreme, însă doamna de la biroul de bilete internaţionale mi-a spulberat repede şi visul ăsta. Trenul respectiv nu circula în ziua aia; nici trenul dinaintea lui şi nici cel care pleca la 7 dimineaţa din Vilnius. Rămânea doar un tren rapid care pleca la 7 seara şi ajungea în 3 ore în capitala Belarusului.

Şi dacă ajungea el ajungeam şi eu şi trebuia să îmi petrec noaptea aia în Minsk, unde nu-mi aranjasem niciun fel de cazare, că oricum ei nu prea sunt cu turismul şi n-au decât 2 hosteluri amărâte la mama naibii şi în rest doar hoteluri pe care nu mi le permiteam. Mi-am luat bilet, că doar nu era să rămân în Lituania, mai ales că viza mea de Belarus era una de tranzit şi nu era valabilă decât 48 de ore.

Mai aveam, deci, trei sferturi de zi de pierdut în Vilnius. Întâi de toate vroiam să ajung la ”castel” – nişte ruine cocoţate pe un deal, lângă catedrala oraşului. Se putea urca şi cu liftul, dar cum eu tocmai descoperisem că am un card gol-goluţ, am urcat la pas. De sus alte panorame asupra oraşului, că altceva nici nu prea aveai ce face acolo.

Am vizitat şi Užupio, apoi m-am rătăcit pe nişte străzi adorabile cu ziduri din cărămidă, am asistat la o manifestaţie paşnică (10 oameni) în faţa preşedinţiei, altfel spus am pierdut vremea cu spor. Vilnius, v-am spus, e foarte plăcut pentru plimbări la pas, mai bagi nasul în vreun magazin cu mult chihlimbar, mai moţăi la soare, te mai întreabă cineva ceva în lituaniană sau în rusă şi tu ridici din umeri în engleză…

Oamenii mi s-au părut un pic prea serioşi, nu se omoară foarte tare cu zâmbitul, în schimb ele, lituanienele, sunt frumoase foc – blonde, slăbuţe, înalte – nu degeaba se învecinează Lituania cu Polonia.

Şi uite aşa s-a terminat şi periplul prin ţările baltice – tot ce urma (Minsk, Kiev) urma să mă ducă acasă, înapoi la Bucureşti, unde vacanţa mea se termina fără drept de apel.