Oct

09

2011

Barcelona: în căutarea timpului regăsit

Călătorii  Publicat de / 1 comentarii

În spatele Sagradei Familia se găseşte un părculeţ cu un mic lac în centru şi, într-unul din colţuri, două terenuri mici cu nisip. Într-unul din ele se joacă în week-end (şi probabil nu numai atunci) pétanque sau boules, cum îi mai zic franţujii, un joc cu bile aruncate de acolo-acolo cu scopul de a ajunge cât mai aproape de o minge mai mică din lemn.

În terenul alăturat se joacă popice, dar în loc de minge ca la bowling, la aruncare se foloseşte un popic (popic, nu pupic, da?) din ăsta mai mic şi năzdrăvan. Pare simplu să răstorni toate alea nouă popice, dar în realitate îţi trebuie îndemânare şi pentru asta.

Jucătorii – nişte bătrânei care se jucau cu mult calm şi seriozitate duminica dimineaţa. Printre ei erau, cu siguranţă, şi campioni locali ai jocului – ”Bună ziua, mă numesc José şi sunt campionul lunii septembrie la pétanque.”

Mie, într-o călătorie, îmi ia cel puţin o zi să mă relaxez şi să intru în starea aia binecuvântată de odihnă, de călătoreală fără griji cotidiene, încrâncenări şi încruntări sau tensiuni din te miri ce.

La Barcelona mi-a luat vreo două zile şi deabia în a treia zi, dimineaţa, mergând pe străduţele care duc la Sagrada Familia am realizat că ziua aia era numai a mea, că eram liberă s-o trăiesc cum aveam chef, că soarele pica pieziş pe nu ştiu ce zid, că atunci, exact în clipa aia, aveam tot timpul din lume.

Am intrat într-o cafenea de cartier, proprietate a unor chinezi întreprinzători, mi-am luat un sandviş şi o cafea, că tot venea la pachet, şi cafeaua aia, băută după aproape un an de zile în care nu m-am atins de aşa ceva, mi s-a părut cea mai bună din lume – dulce, caldă, cu mult lapte şi foarte aromată.

În cafenea mai intrau localnici, îşi luau micul dejun cu ziarul în faţă, mai conversau cu patronul, mai tândăleau pe acolo, d’astea. Ziua aia am dedicat-o lui Gaudi, parcul Güell cu un urcuş pe o căldură năprasnică, Sagrada Familia înghesuită printre clădirile din jur cu turnuleţele ei cu rozete în vârf, palatul Güell care-i tocmai în partea cealaltă a oraşului.

Plaça Reial a venit ca un bonus, după ce am căutat-o vreme bună doar ca să constat că deja fusesem acolo, că mă odihnisem pe o bancă uitându-mă la oameni şi la fântâna care n-avea pace.

Nu, nu m-am dus în Andorra. What for? Aveam nevoie să stau pe malul unei mări şi să uit pentru o vreme de mine şi de viaţă, de oameni şi de locuri, de tot ce cari cu tine, inconştient, în fiecare călătorie, oricât de îndepărtată sau apropiată ar fi. Şi pentru câteva minute cred că am reuşit.