14
2010Bergamo, în adâncuri
Duminică după masă înapoi în Bergamo, de data asta pentru o scurtă plimbare prin Città Alta / oraşul înalt cocoţat pe un vârf de stâncă, la sud de Alpii înzăpeziţi. Bergamo este un oraş cu ceva istorie seculară şi clădiri frumoase care împodobesc centrul său istoric. Sus de tot este un “castello” la care îmi propun să ajung în ora care mi-a rămas până încep procedurile de îmbarcare pentru Bucureşti. Funicularul San Vigilio nu funcţionează până pe la anul şi trebuie să o iau la pas pe un drum îngust, pietruit şi acoperit de o ceaţă groasă.
E o atmosferă de roman dickensian, de Londra lui Jack the Ripper pe străzile pustiite ce urcă în pantă spre castel, într-o aproape-seară care se lasă peste oraş; încă nu s-a întunecat, este doar o după masă târzie în care soarele a fost complet învins de atmosfera poroasă şi umedă care a învăluit totul şi lumina răzbate cu greu dincolo de acest văl gros.
Este atâta linişte şi pace pe străduţe, oraşul se vede atât de frumos dincolo de ziduri, copaci desfrunziţi, case îngrijite, încât pierd o groază de timp căscând gura la câte o frunză cu picături ce stau să cadă, la câte un vârf de brad care abia se mai zăreşte şi mă trezesc la un moment dat că este târziu şi încă nu am ajuns la castel. Sunt într-un impas, dar continui şi ajung lângă castelul care nu se vede deloc din cauza ceţii – este închis, fireşte, este duminică seara deja.
La coborâre o iau pe alt drum şi, panică, constat că mă îndrept aiurea spre cealaltă parte a oraşului, locurile sunt tot mai pustii, rar de tot trecând câte o maşină care urcă spre oraş, pe şoseaua umedă. După vreun sfert de oră luminile reapar, o dată cu zgomotele oraşului şi oamenii săi.
Ajung la timp, mă întorc la timp, cobor la timp şi, iată, ajung.
