14
2008Budapesta – oraşul reunit de Dunăre
De la Viena am luat trenul până la Budapesta. Mi-am făcut un obicei – când ajung într-un oraş necunoscut, încerc să merg prima dată în acel loc care mi se pare definitoriu pentru oraşul respectiv. Uneori nici nu încerc asta expres – se întâmplă să fie aşa: la Budapesta am luat metroul până în staţia din care ştiam că trebuie să iau tramvaiul spre hotel; dar, ieşind din staţia de metrou, am căscat ochii zărind clădirea neogotică a Parlamentului ungar drept în faţa mea, peste Dunărea imensă, străbătută de vapoare şi vaporaşe.
Mi-am început vizita cu un urcuş către Citadela: de sus, din vârful dealului, ai parte de nişte privelişti divine. Oriunde îţi întorci ochii vezi apă, poduri, clădiri frumoase. Budapesta este un oraş foarte mare ca suprafaţă, fiind nevoită să se întindă pe dealurile care o înconjoară şi o străpung. Podul Erzsébet este unul din podurile reprezentative pentru Budapesta, pe langa Széchenyi lánchíd (Podul cu lanţuri), pietonal şi mai vechi. O călătorie cu vaporaşul este un must-do în Budapesta.
Dunărea permite navigaţia fluvială şi e plin de vapoare, mai mici, mai mari, unele mergând până departe, la Marea Neagră, altele doar până la insula Margareta şi înapoi, pentru un preţ modic. Ah, şi forinţii – obişnuită cu hârtiile şi monedele Euro, este ciudat să faci calcule de fiecare dată când cumperi ceva; bancnotele ungureşti sunt mari, greu de îndesat prin portofel.
Seara m-a prins pe străduţele comerciale de pe cealaltă parte a oraşului (oare eram în Buda sau in Pesta?!). Lume multă, piaţete frumoase pe care nu le-am mai revăzut apoi, din lipsă de timp. Arici, mulţi-mulţi arici la poalele unui deal, şi pisici care se jucau (sau încercau să se joace) cu ei. Cele două poduri (Erzsébet şi Széchenyi lánchíd) sunt frumos luminate noaptea – a nu se rata o plimbare pe ele, cu luna plină lucind ca un felinar deasupra Budapestei.
Ca să ajungi la Magyar Nemzeti Galéria trebuie să urci alt deal – de data asta am renunţat la urcatul scărilor în favoarea unei călătorii (scurte) cu liftul cu roţi dinţate. Sus – spaţiu mare, un mini-oraş în care găseşti muzee, mult căutatul oficiu poştal, alte panorame superbe şi, în cele din urmă, Bastionul Pescarilor. Biserica era în renovare, dar se putea vizita Bastionul – o construcţie emblematică, cu turnuleţe ca în poveştile copilăriei.
Coborând, am luat-o la pas pe deal în jos – ceea ce credeam că va fi un drum relativ scurt, s-a dovedit întortocheat şi lung. Afară, probabil 35 de grade Celsius. La umbră. Fiind şi ora prânzului am dat o fugă până la Băile Gellert pentru o baie.
La Gellert, după o coadă care, după cum s-a dovedit mai târziu, nu a fost chiar mare, după un drum prin măruntaiele clădirii în căutarea vestiarelor, am găsit piscina exterioară. Şi după ce m-am răcorit şi mi-am tras sufletul după alergătura de mai devreme, am pornit să caut piscina interioară – şi, evident, s-o fotografiez. Piscina cea mare avea apă rece, dar ce deliciu să înoţi înconjurat de coloane, sub un tavan de sticlă care lăsa lumina naturală să filtreze apa în albastru translucid! O altă piscină, mai micuţă, avea apă caldă.
Ziua am încheiat-o la Parlament – dar de data asta în spatele clădirii, care nu îţi arată o faţadă aurie, ci una gri-albăstruie. Sau poate era doar lumina care se stingea încet din oraşul înfierbântat.
Toate ca toate – dar ultima zi petrecută în Budapesta a fost cea mai încântătoare. După căutările amănunţite pe care le făcusem pe internet înainte de a pleca în călătorie, aflasem de un traseu necunoscut turiştilor străini, un traseu cunoscut doar localnicilor: Trenuleţul copiilor.
A fost o adevărată aventură: întâi m-am urcat într-un tren cu roţi dinţate care m-a dus undeva pe un deal, de unde, după 50 de metri, dintr-o altă staţie am luat un trenuleţ tras de o locomotivă cu aburi. În cabină – o sobiţă şi bănci de lemn. După ce s-au urcat toţi călătorii – surpriză: trenuleţul copiilor este chiar al copiilor. Conductorii erau copii (însoţiţi de un adult, adevăratul conductor de tren); în staţiile micuţe împrăştiate pe dealuri, după ce treceai prin păduri, fără să vezi ţipenie de om/casă, găseai tot copii pe peroane, copii mai mari, copii mai mici. Fetiţa care mi-a compostat biletul nu înţelegea engleza – noroc că ştiam că trebuie să ajung pe dealul lui János (János hegy).
După ce am mers până la capăt, am luat alt trenuleţ înapoi până într-o staţie micuţă, unde am coborât şi am început să urc un deal, prin tărâmul lui nicăieri, până am ajuns la Libego. Din vârful turnului de acolo vezi, departe hăt, Budapesta; ai mers km întregi şi, totuşi, nu ai ieşit încă din oraş. Din Libego poţi coborî cu telescaunul: într-o linişte deplină aluneci printre copacii care foşnesc, până jos, la marginea civilizaţiei – câteva staţii de autobuz şi eşti din nou în miezul metropolei.
Întâmplător, în perioada aceea se desfăşura şi un festival folcloric: plin de oameni pe Podul cu lanţuri, plin de tarabe care vindeau Kürtőskalács, dar şi o delicioasă mâncare, nişte turte imense din cartofi, prăjite şi unse bine cu sos din usturoi. Eu am luat una şi, cu toate că am tot mâncat din ea, n-am dovedit-o.
Ultima zi: înainte de a mă urca în trenul care urma să mă ducă spre casă – am mai dat o fugă să văd Dunărea şi Parlamentul şi podurile. Zgomot mare, avioane, oameni căscând gura şi făcând poze – Red Bull Air Race în plină desfăşurare. Mici avioane colorate făcând acrobaţii în aer, zburând pe sub poduri, sfidând legile fizicii. M-am chinuit să le prind în clipa când păreau gata-gata să atingă apa. Apoi am renunţat şi m-am mulţumit să le admir tăind cerul…
