06
2010Constanţa, o formă de exil
Nimerindu-mă neîntâmplător în Constanţa nu puteam să ratez una din singurele atracţii turistice de care îmi aminteam, în afară de Delfinariu şi Marea Neagră: marea moschee din Constanţa.
Moscheea, având şi statut de muzeu, şi-a primit unicul vizitator din ziua aceea (eu) cu o rugăminte, aceea de a nu uita să închidă la loc uşa din vârful turnului. După un urcuş greoi pe scări spiralate, după ce am simţit pe pielea mea vântul tăios din ziua aceea şi după ce am admirat priveliştea, am constatat că uşa cu pricina nu se poate închide decât din afară şi deschisă am lăsat-o cât am căscat gura la priveliştile de la picioarele mele.
La un moment dat un hârâit ca o tuse s-a auzit dintr-un difuzor şi, până să apuc să mă gândesc că este portăreasa care urma să mă mustre că am încălcat îndemnul închiderii uşii, o voce a dat să îmi spargă timpanele. Era muezinul, care chema credincioşii la rugăciunea zilnică. Atât de surprinzător era cântecul, încât am simţit acut ciudăţenia prezenţei mele într-o moschee, ca simplu vizitator căruia i se permite să asiste la slujbă, să facă fotografii în timpul ei şi să pozeze pantofii părăsiţi la intrare. Căci doamna de la intrare mi-a spus că dacă tot sunt acolo şi a început rugăciunea, aş putea la fel de bine să asist la slujbă. Şi am stat, până aproape de sfârşit, chiar dacă nu am înţeles prea bine ce se întâmplă şi ce se cântă.
