Aug

05

2011

Cu trenul de la Bucureşti la Moscova

Călătorii  Publicat de / 20 comentarii

Călătoria mea spre Moscova a început cum nu se poate mai bine, cu o întârziere de 50 de minute care s-a transformat destul de repede în 100. Eu iniţial crezusem că 100 înseamnă 1, adică o oră şi nu m-am neliniştit prea tare, da’ am zis totuşi să verific: doamna de la informaţii mi-a răspuns însă placidă că da, trenul are deocamdată o întârziere de 100 de minute.

Curând acestea au devenit 120, apoi s-au stabilizat la 140, timp în care am luat la rând toate stabilimentele cu mâncare din Gara de Nord, încheind periplul pe la KFC, de unde aveam vedere foarte bună către panoul de plecări.

Ei, şi doar ce mi-am desprins pentru câteva minute ochii de panoul ăsta că trenul a şi tras la peron şi am fugit să mă îmbarc. Şi chiar acolo, în faţa trenului, mi-am dat seama că primul meu contact cu Rusia nu avea să fie în Moscova, ci chiar acolo, în tren: provodnik (însoţitor de vagon) rus, pasageri ruşi, vagon rusesc cu rezervor-samovar rusesc.

Se pare că eram singura pasageră din România, pentru că am creat ceva senzaţie şi nedumerire printre colegii de voiaj: vecina mea de compartiment, rusoaică, se informează de la provodnik dacă sunt rumenka şi până unde merg, apoi îşi informează prietenii din compartimentul vecin despre rumunski care niet ruski, da’ merge până la Moscova.

Trenul-lego

Din ţară se iese pe la Vicşani, lângă Suceava, fără evenimente notabile, în afară de o oră pierdută la graniţă pentru controlul paşapoartelor. La ucraineni se reia povestea, cu diferenţa că după ce ofiţerul ne ia paşapoartele trenul o ia mintenaş din loc, creând ceva panică printre pasageri.

Apoi are loc ceva cu totul nou şi neaşteptat, căci după câţiva kilometri trenul încetineşte, e tras pe o line specială, rupt în două, vagoanele despărţite şi, cu ajutorul unor pompe hidraulice şi macarale, fiecare vagon e separat de roţile sale şi ridicat în aer un metru deasupra lor, cu tot cu pasageri şi valize şi sticle cu apă. Nişte specialişti în schimbat roţi de tren le trag repede de sub fiecare vagon şi aduc altele, mai mari şi mai frumoase, ruseşti. Căci trenurile din Rusia merg pe şine de cale ferată cu ecartamentul mai lat, nu ca amărâtele astea din Europa care se târăsc pe şine înguste.

Toată povestea asta durează în total cam 2 ore, căci trenul trebuie recompus la loc ca o jucărie lego şi trimis iar la punctul de frontieră unde ni se înmânează paşapoartele, acum ştampilate cu roz ucrainean. Şi eu care credeam că pentru asta e suficient să se monteze la roţi nişte muţunachi cu care să alunece pe şinele ruseşti…

Iaca aşa arată vagoanele ce levitează dincolo de graniţă:

Kiev’ chocolates

La Kiev ajungem a doua zi, pe la prânz, şi facem o oprire mai lungă, cât să fugă vecina mea de compartiment în gară să cumpere nişte pungi ce par a fi pline ochi cu bomboane de ciocolată. Se întoarce fericită cu proaspăta pradă şi numai ce o văd că îmi întinde două ciocolate mari; sunt aşa surprinsă că o întreb de ce şi-mi zice ceva de Kiev şi probabil de dulciurile grozave de la ei.

Of, şi eu care nu mai aveam decât nişte amărâţi de biscuiţi, nu am avut absolut nimic să îi dăruiesc la rândul meu :(

La graniţa cu Rusia controlul este un pic mai serios, îşi face apariţia şi un câine frumos şi deştept, dependent de substanţe interzise, care ne adulmecă rapid pe toţi şi apoi gata, suntem în Rusia, aşa, pur şi simplu, trenul începe să gonească pe câmpii să recupereze din cele 3 ore întârziere şi nu mai vedem decât mesteceni şi câte o casă răzleţită şi gări anonime.

Russian ambassador

O dată ajunşi în Rusia îi văd pe vecinii mei ruşi că încep să se foiască şi să fie mai veseli şi vorbăreţi şi nu trece mult că mă trezesc în compartiment cu emisarul lor, un tânăr care se pare că ştia puţintică engleză; sunt întrebată unde merg şi ce vreau să văd acolo, mi se spune că pe vecina mea de compartiment o cheamă Laura, că au fost toţi împreună în vacanţă în România şi le-a plăcut foarte mult, că au vizitat Braşov, Piatra Neamţ şi au fost la mare (“we swim”) şi că sunt dintr-un oraş din apropierea Moscovei.

Şi… niet ruski?, mă întreabă emisarul rus. Niet, niet, râd eu. Good luck, îmi urează şi se retrage în compartimentul lui. Dar nu trec nici 10 minute şi reapare, cu o foaie în mână şi o fată după el, probabil prietena lui. Citeşte, mă roagă el. Pe foaie sunt tot felul de cuvinte şi încep să citesc cu bietele mele cunoştinţe de chirilică, dar când trec la coloana din dreapta ce să vezi, erau cuvinte româneşti, cum ar fi castraveţi şi carne de porc – aha, râdem toţi, păi am şi eu aşa o foaie din asta şi scot iute hârtiile cu alfabetul şi cuvintele ruseşti. Ne uităm la ea şi cei doi ruşi încep foarte serioşi să mă înveţe alfabetul şi să-mi corecteze pronunţia.

Iar ca să fie prietenia dintre popoare completă primesc cadou foaia cu castraveţii româneşti chirilici şi ne despărţim încă o dată. Nu mai e mult până la Moscova, nu mai e mult…

Lost because of a cat, a black big cat…

O oră şi jumătate s-a recuperat din întârzierea trenului ce a gonit halucinant pe câmpiile ruseşti de credeam că la primul hop sau curbă trenul nostru lego se va despărţi de roţi ca să zboare până hăt departe la Sankt Petersburg.

Am ajuns la Moscova pe la 00.20 şi am plecat repede spre hostelul de pe strada Arbat, cel mai apropiat de gară pe care l-am găsit, minunându-mă cât de viu şi de animat este oraşul la ora aia târzie, de oamenii care se plimbau pe malul râului Moskva, de luminile de pe podurile moderne, de maşinile epatante şi bulevardele cu patru benzi pe sens pe care nu există treceri de pietoni, ci doar pasaje subterane.

Nici urmă de oraşul cenuşiu pe care mi-l imaginam în afara Pieţei Roşii, nici urmă de beznă sau vreo dificultate de orientare într-un oraş necunoscut şi aşa diferit.

Ajung pe Arbat şi caut nerăbdătoare adresa, dar nu găsesc, dumnezeule, absolut nimic, nici urmă de hostel! Sunt în locul corect, însă intrarea respectivă este cu neputinţă de găsit. Sun la numărul de telefon pe care îl aveam, dar nu răspunde nimeni, şi deja este 1.30 dimineaţa, sunt într-un oraş în care nu cunosc un suflet şi n-am, încă, nicio rublă la mine.

Disperată îi rog să mă ajute pe doi tineri care beau şi ei o bere la doi paşi de mine. Sar iute amândoi de lângă berile lor, unul fuge prin preajmă să se intereseze de hostel, altul stă cu mine şi-mi ţine companie. Nu trece mult şi celălalt băiat se întoarce triumfător, găsise lângă o statuie unde se adunase un grup mai mare de băutori de bere alţi doi băieţi care stăteau chiar la hostel, aşa că toţi cinci ne îndreptăm într-acolo. E în spatele străzii şi locul e cam neluminat şi pare dubios şi, pentru o fracţiune de secundă, mi se face frică, dar nu, se vede hostelul şi ajungem la uşă, totul e ok, doar intrarea este cam greu de găsit.

Le mulţumesc (fără ajutorul lor n-aş fi găsit în veci intrarea aia ascunsă) şi mă grăbesc să fac check-in-ul. Hostel Bulgakov se cheamă stabilimentul şi este, de fapt, un loc foarte drăguţ, cu uşi de lemn pictate cu motani şi altele asemenea, cu paturi moi şi vrăjitoare de paie care moţăie pe cufere vechi.

Dacă n-aţi citit Maestrul şi Margareta de Bulgakov trebuie să ştiţi că în carte motanul cel negru şi gras e aghiotantul Satanei şi o parte din poveste se petrece pe strada Arbat, unde locuia maestrul cu pricina.

Cu multe luni înainte de a pleca spre Moscova, citind cartea, hotărâsem să văd măcar un loc din carte şi căutasem pe Google strada Arbat, neştiind la vremea aia că strada e o arteră foarte umblată şi extrem de populară, nici vorbă să fie un loc pitit pe care să-l (re)descopăr eu.

Camera mea de hostel era deocamdată goală, dar după ce mă culc apar şi ceilalţi locatari, cinci băieţi dintre care unul exclamă “C’e’ una donna!” când mă zăreşte cocoţată în patul de sus. Se duc la culcare cu grijă să nu mă trezească şi adorm iute, de oboseală şi de emoţii că iată, am ajuns şi în Rusia, până la urmă.

Aşa a început călătoria mea moscovită, pe strada Arbat, acasă la însuşi Bulgakov :)