12
2011Dublin, înainte de Saint Patrick’s Day
Mi-au plăcut: aerul un pic provincial al Dublinului, vânzoleala de pe O’Connell Street amestecată cu mirosul mirodeniilor orientale, florile proaspete şi colorate ce se vindeau peste tot în buchete mari, foşnitoare; micile pieţe de legume organice şi mâncarea preparată şi vândută pe stradă în cartierul Temple Bar; pescăruşii graşi şi indolenţi şi super gălăgioşi care se dădeau cu greutate la o parte din calea ta şi te priveau circumspect din spatele ochilor ca nişte mărgele boante; cerul mohorât şi etern schimbător de deasupra râului Liffey şi Grand Canal, priveliştea dinspre portul atât de îndepărtat şi imposibil de atins, străzile de la periferie cu fostele/actualele magazii pictate cu graffitti, aerul foarte curat cu miros de mare.
Dublin e o rudă mai modestă a Londrei, dar una cu care nu are de ce să îţi fie ruşine. Mai puţin împopoţonată ca surata sa, capitală a unui fost imperiu, Dublin are un aer surprinzător de auster, cu o linie arhitecturală simplă, căsuţe mici, dar foarte-foarte cochete (o să detaliez mai târziu, am fotografiat o grămadă de căsuţe şi vile de prin jurul Dublinului). Liffey nu se compară cu Tamisa şi nici catedrala Sfântului Patrick cu impozanta Westminster Abbey, iar roata din parcul de distracţii dinspre port seamănă doar la formă cu London Eye – Irlanda a fost şi este o ţară mai săracă decât UK, iar asta se vede când te plimbi prin Dublin, un oraş ridicat cu resurse modeste, păstrat cu grijă, cu clădiri nu foarte înalte, nu foarte mari, curăţate de zorzoane.
O dată ce ieşi din zona centrală Dublin e surprinzător de pustiu, străzi pe care mai vezi, din când în când, câte un localnic care face jogging sau vreun autobuz supraetajat alunecând spre cine ştie unde. Pentru un oraş care se pregăteşte de Saint Patrick’s Day, atmosfera era destul de calmă: câteva steguleţe ici şi colo, antenuţe verzi şi pălării fistichii de spiriduş (cumpărate de turişti, fireşte), pompieri care vând bilete pentru cine ştie ce tombolă şi cam atât. Cumva irlandezii mi s-au părut mai potoliţi decât vecinii lor englezi, oraşul destul de mic (într-o zi am vizitat cam tot ce era mai important de văzut, şi am mers doar pe jos). Şi după un traseu obositor până spre port, m-am întors încet până la The Spire, acel băţ ce stă înfipt în inima Dublinului, marcând centrul oraşului.
