Mar

18

2010

Fallas de Valencia – Fiesta valenciană pentru piromani

Călătorii  Publicat de / 2 comentarii

La mijlocul lunii martie, dacă vă găsiţi în Spania, daţi o fugă până la Valencia: între 15 şi 19 martie valencienii îl sărbătoresc pe sfântul Joseph printr-o serie de procesiuni şi parade care culminează în ultima zi cu incendierea fallas, construcţii uriaşe din carton presat.

Ne-am dus până la Valencia ca să vedem ”crema / the burning”, momentul culminant al sărbătorii Fallas şi era cât pe ce să îl ratăm. După 2 zile de plimbări prin oraş, de admirat procesiunile cu localnicii îmbrăcaţi în costume care îţi luau ochii şi ascultat concertele de pocnitori care îţi spărgeau urechile, după parada focului din seara zilei de 19 martie din care nu am văzut mai nimic din pricina capetelor prea multe care blocau vederea, a sosit şi clipa mult aşteptată.

Teoretic prima falla trebuia incendiată la ora 10 seara, dar nu ştiam exact unde, aşa că pe la ora 8 seara am ochit o masă la o cafenea din Plaza del Ayuntamiento şi am început să aşteptăm. Într-un frig groaznic pentru un oraş cu climă mediteraneană în care înfloriseră deja copacii, am îngheţat bocnă.

După încă două ore nu se întâmplase nimic, în afară de o alarmă falsă care a pus toata piaţa pe jar (la figurat, căci la propriu nu fusese decât un foarte mic incendiu la baza statuilor, urmat de venirea ambulanţei şi încă 2 ore de aşteptare nesfârşit de lungi).

La miezul nopţii am renunţat oficial, cu ceva regret că am bătut atâta drum degeaba. În drum spre hotel, însă, am avut noroc: de pe drum am zărit o falla arzând şi încă una care aştepta să fie incendiată. Victorie!

Cum se petrec lucrurile?

Fiecare cartier din Valencia are o falla a sa, adică o construcţie din carton presat ce reprezintă o temă anume; în general au câţiva metri înălţime, dar unele, cum era cea din Plaza del Ayuntamiento, au înălţimea unor clădiri. Se aleg premianţii, au loc procesiuni ale localnicilor îmbrăcaţi în costume tradiţionale ce mărşăluiesc pe străzi cu flori sau prunci în braţe.

Pe 19 martie, de Sf. Iosif, pe la miezul nopţii sosesc pompierii. Incendierea statuilor începe cu o mascleta – adică un concert de pocnitori care durează 5-10 minute, destul cât să îţi spargă timpanele. Falla este stropită din belşug cu benzină, iar clădirile din jur cu multă apă. Apoi cineva aprinde pocnitorile legate de falla şi jocul de artificii cuprinde întreaga construcţie, provocând incendiul.

Pocnitoreală / La Mascletà

Valencienii au o adevărată pasiune pentru pocnitori: nu am auzit atâtea bubuituri de o asemenea intensitate niciodată, aşa că de câteva ori ne-am făcut de ruşine umblând cu mâinile la urechi, primind huiduielile de rigoare de la aruncătorii de pocnitori. În comparaţie cu duduiturile valenciene de oraş aflat sub bombardament, revelioanele româneşti sunt, din punctul ăsta de vedere, nişte fâsâituri penibile.

Cât am stat în Valencia se puteau auzi pocnitori peste tot, oriunde ai fi mers, puteai vedea părinţi învăţându-şi copiii de 3 ani cum să aprindă şi să arunce pocnitoarea şi fetiţe în cărucior aruncând mini-pocnitori care scoteau şi ele 2-3 scântei la impactul cu trotuarul (nu exagerez, copiii ăia încă mai aveau suzeta la ei), dar şi spaţii de mărimea unui teren de fotbal împânzite cu o reţea densă de sfori pe care stăteau spânzurate bombiţe mici şi colorate pregătite pentru mascleta. Mascleta se ţine la ora 14 înaintea sărbătorilor, dar şi înaintea arderii statuilor falla. Este un obicei specific Valenciei în care protagonistul principal nu mai este lumina sau culoarea, ca la artificii, ci zgomotul însuşi. Un concert al exploziilor.

Ofrenda de Flores a la Virgen de los Desamparados

În după-amiaza zilelor de 17 şi 18 martie valencienii (femei, bărbaţi şi copii) pornesc pe străzile oraşului cu flori sau prunci în braţe să ducă ofrande Sfântei celor părăsiţi, îmbrăcaţi în costume tradiţionale fastuoase şi acompaniaţi de fanfare. Procesiunile sunt fascinante, costumele extraordinar de bogate şi frumoase – de la mic la mare toată lumea este prezentă pe străzi, care devin brusc neîncăpătoare.

Oraşul Artelor şi Ştiinţelor

După ce am aterizat şi ne-am urcat în metrou (minunată invenţie care te duce în câteva minute de la aeroport până în celălalt capăt al oraşului, dar, atenţie, biletul de metrou este valabil doar 90 de minute, aşa că nu faceţi ca noi care ne-am luat şi bilet de întoarcere pe care, ulterior, a trebuit să îl aruncăm la gunoi) ne-am dus să vizităm oraşul artelor şi ştiinţelor, în limba lui Cervantes La Ciudad de las Artes y de las Ciencias.

Complexul era în apropierea hotelului nostru aşa că am luat-o pe jos – lihnite de foame cum eram după cele 3 ore de zbor, speram să găsim şi ceva de mâncare specific Valenciei. Nu am găsit, aşa că am ajuns să mâncăm la o shaormerie unde mi s-a pregătit cel mai vegetarian falafel cu putinţă, cu foarte multă varză, adică.

Şi tot despre mâncare – pentru că nu aveam şi micul dejun inclus în preţul camerei de hotel am comandat într-o cafenea ceea ce arăta în fotografia din meniu ca o baghetă cu jambon – şi asta şi era, doar că dimensiunile erau liliputane, cam cât un deget mijlociu. Noroc că există MacDonalds…n-aş fi crezut că ajung să spun asta.

În schimb fructele sunt ieftine (sau mi s-au părut că sunt), portocalele cresc şi în copac, în parc, şi sunt mâncate, în general, de păsări, în rest oferta culinară mi s-a părut modestă. Există peste tot tarabe care vând “churros” şi variante ale dânsului, adică nişte gogoşi îmbibate de ulei, churros fiind nişte chestii lungi ca nişte şireturi uitate în ulei încins şi apoi tăvălite prin zahăr – foarte sănătos, mie mi s-a făcut poftă şi apoi mi s-a făcut rău de la verii lui churros, “buennos”, parcă.

În Valencia nu prea găseşti nimic sărat de ronţăit: au castane dulci, alune caramelizate, seminţe de floarea soarelui decojite, tot dulci, evident. A – valencienii sunt nişte seminţonagii cum n-am văzut până acum: toată lumea cu punga cu seminţe de floarea soarelui în mână, aruncând cojile pe jos cu atâta dezinvoltură încât m-am speriat; oraşul e destul de curat, însă orăşenii mănâncă deosebit de murdar, cu mâncare şi ambalaje aruncate pe jos, în restaurant sau pe stradă, şi nimeni nu se supără – aşa-i la ei, probabil. Dar destul cu mâncarea, că prea am divagat de la artă & ştiinţă…

Acest “ciudad” este un complex artitectonic futurist format din: Hemisfericul (cu un cinema IMAX în interior şi proiecţii 3D unde aveai de ales între un film despre mumii şi unul despre universul acvatic), Umbracle (de la “umbră”, adică un umbrar cu palmieri), Muzeul de Ştiinţă Príncipe Felipe, Oceanográficul şi Palatul Artelor Reina Sofía. Te simţi proiectat într-un film SF, cu clădiri albe şi apă în care se oglindeşte albastru cerul.

În orice caz complexul, realizat de către arhitectul Santiago Calatrava I Félix Candela (Santi, pentru prieteni), e destul de impresionant – păcat că nu-i pe malul mării. Există ceva similar şi în Lisabona, dar pe malul râului Tejo, cu un teleferic cu care te poţi fâţâi dintr-o parte în alta ca să poţi admira panorama, ar fi mers aşa ceva şi aici. Iar Oceanográfico portughez chiar merită vizitat.

Oraşul verde ~ Valencia

Am plecat spre Valencia fără să îmi fac prea multe iluzii în ceea ce priveşte frumuseţea oraşului. Ştiam, desigur, că e câte ceva de vizitat, ca de altfel în oricare loc de pe această planetă, dar fără prea multe obiective turistice majore în minte. Exceptând Oraşul Artelor şi Ştiinţelor de care am vorbit data trecută, nu există decât obiective minore, însă Valencia (ori, mai bine zis, centrul său vechi) este un obiectiv turistic în sine.

La Ciutat Vella este delimitat pe două laturi de albia secată a râului Turia – albie în care s-au amenajat parcuri şi o mulţime de terenuri de sport pe deasupra cărora se poate trece dintr-o parte în alta a oraşului pe poduri frumoase, fie vechi, din piatră, fie moderne, arcuite ca nişte păsări ce îşi iau zborul.

Valencia mi s-a părut un oraş în care este minunat să trăieşti: multă verdeaţă, foarte, foarte multe terenuri de sport chiar în inima sa, Marea Mediterană la un capăt, trafic redus, climă temperată, vegetaţie mediteraneană cu mulţi palmieri, portocali şi arbori cu ţepi de trandafiri, trunchi de baobab şi nume necunoscut, un centru vechi şi bine conservat şi tradiţii păstrate cu grijă.

Neptu – ultima staţie la Marea Mediterană

Ca să ajungi la Marea Mediterană trebuie să mergi până în staţia Neptu: nisip fin şi cărămiziu, palmieri adormiţi, mare înceţoşată, portul, eu, noi, tu, cel care doarme cu faţa în jos pe plaja pustie, pescăruşii, marea, marea…


Cum se ajunge acolo: Cea mai ieftină variantă este cu un low-cost până la Valencia, zbor direct cu Blue Air.

Când: între 15-19 martie se întâmplă toată tărăşenia.