06
2010Florenţa cea minunată
Lumina este cu totul specială în Florenţa, ca mierea translucidă ce învăluie statuile din marmură, pentru a se ascunde în colţurile liniştite ale vreunui palazzo renascentist. Soarele nu arde, ci încălzeşte oraşul, râul Arno e nămolos şi are culoarea lutului dizolvat în apă, cerul e pictural, iar domul e atât de înalt încât domină întregul oraş de departe.
Ca să ajungi la Florenţa petreci 25 din cele 30 de minute pe care le face trenul Eurostar venind dinspre Bologna traversând tuneluri – Apeninii – care formează o barieră între nordul Italiei şi Toscana surprinzător de verde. Îmi imaginam un peisaj mai degrabă golaş, dealuri arse de soare şi pustiite de viaţă, şi am găsit un peisaj submontan cu vegetaţie abundentă.
Şoselele încolăcite pe dealurile Toscanei te pot ameţi, apa e dulce, ca nicăieri în lume – parcă totul ar fi fost făcut pentru a-ţi face ţie, un oarecare muritor, plăcere. Plăcerea de a trăi, a respira, a mângâia marmura roz a catedralelor, plăcerea de a mânca fructe de mare, pecorino, deserturi cu căpşune şi iaurt, îngheţată, plăcerea de a bea dimineaţa capucino şi seara vin roşu.
Am stat pe Via Cavour, la doi paşi de Piaţa Domului Sfânta Maria del Fiore, aşa că m-am putut plimba în voie prin “centro storico”, am urcat toate cele 463 trepte până în vârful domului, am lenevit pe Ponte Vecchio, mi-am rupt picioarele vizitând palatul Pitti şi am moţăit în iarbă în grădina Boboli – priveliştea din capătul grădinii, către un peisaj tipic toscan, mi-a rămas întipărită pe retină.
Seara am urcat până la Piazzale Michelangelo, de unde ai o vedere panoramică asupra Florenţei, şi am vizitat San Miniato al Monte, luminată crepuscular de apusul soarelui.
Florenţa a minunată, minunată…
