Aug

16

2011

Hai hui prin Vilnius

Călătorii  Publicat de / 4 comentarii

Vilnius rămâne capitala mea baltică preferată: cu un aer uşor passé, are o atmosferă de oraş ardelenesc, cu piaţă sa centrală care seamănă cu cea din Sibiu şi străduţe care-ţi amintesc de Sighişoara.


Oraşul e mai puţin turistic decât suratele sale baltice Tallinn şi Riga, ambele asaltate de vasele de croazieră pline cu turişti, păstrându-şi astfel aerul tihnit şi autentic, fără discrepanţele din Riga sau dichiseala Tallinn-ului. Mi-a plăcut şi Lituania, atât cât am putut vedea din autocar: o ţară deluroasă acoperită de păduri frumoase, aproape că nu era locşor fără o pădure sau măcar un crâng, acolo, cer plumburiu şi păşuni pustii, de-a dreptul poetic.

După graniţă am avut parte de o oprire ad-hoc pentru controlul paşapoartelor de către nişte soldaţi; suntem în spaţiul Schengen, dar şi la doi paşi de mama Rusia şi verişorul Belarus, aşa că lucrurile iau o uşoară întorsătură oficială. Peste tot aceiaşi bolovani vopsiţi în alb care împestriţau câmpiile letone şi estoniene, fără să reuşesc să mă lămuresc la ce folosesc ei.

Vilnius mi-a plăcut de cum l-am zărit, un oraş deluros, înconjurat de păduri, cu un aer un pic sălbatic, dar fermecător. Întâmplător urma să stau chiar în centrul vechi, într-un hostel drăguţ de pe strada Mikalojaus (influenţa poloneză e apreciabilă în Lituania, până şi limba lor seamănă un pic cu limba poloneză iar numele sunt deseori “polish”, cu consoanele acelea imposibil de pronunţat şi de scris).

Sunt multe catedrale şi biserici catolice de-a dreptul superbe, unele frumos renovate şi strălucind roz în soare, altele în paragină, ascunse prin câte un cotlon verde, prăfuit şi liniştit, locaşuri în care, printre coloane jupuite şi picturi scorojite, îţi vine să stai jos şi să te gândeşti la viaţa ta.

Oraşul are un aer provincial, cu străzi pe care ţi-e drag să te plimbi la nesfârşit. M-am trezit urcând pe o astfel de stradă, pe lângă o altă catedrală pustie şi impresionantă, până la un loc de unde aveai o panoramă minunată asupra oraşului care se întindea la poalele dealului. Turle albe, case cocoţate pe colinele din jur – nu mi-aş fi imaginat că Vilnius e atât de frumos.

La coborâre descopăr încă o biserică care îmi taie răsuflarea: Sfânta Anna, ridicată toată din cărămidă roşie, ruptă dintr-un film gotic de demult. Alături e “Užupio – res publika”, un cartier al artiştilor care s-a autoproclamat de 1 aprilie ca republică autonomă, cu (falsă) poliţie de frontieră şi tot tacâmul.

Mă întorc în oraş pe lângă catedrala catolică – mare, albă, impresionantă, iar pe dealul de alături monumentul cu 3 cruci străluceşte în soare.

Seara, la hostel, îmi fac loc pe canapeaua din camera de zi, între o fată care se uita la un film şi un cuplu care scria cărţi poştale pentru cei de acasă: la televizor cineva pusese un dvd cu The Big Lebowski şi, deşi mai văzusem filmul de vreo două ori, era prima dată când râdeam cu lacrimi la fiecare scenă.

Toată lumea era ocupată cu ceva pe acolo, unii tocmai soseau, alţii discutau în bucătărie, unii mai timizi stăteau în vreun colţ cu laptopul în braţe – toţi avuseserăm o vacanţă plină şi lungă şi toţi ştiam că vacanţa e pe punctul de a se încheia.