Hărman, muntele mierii

Când am ajuns la Hărman am avut, pentru o secundă sau două, senzaţia că ne-am întors din greşeală la Prejmer – bisericile seamănă atât de bine între ele încât iluzia este completă, lucru care nu-i chiar aşa de surprinzător, ţinând cont de faptul că istoria ambelor cetăţi e strâns legată de prezenţa Ordinului Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei.

Hărman mi s-a părut a fi un sat ceva mai mare decât Prejmer şi cu mai puţină culoare locală – casele se înşiră ordonat şi monoton pe străzile lungi, parcul de lângă biserica fortificată are aerul provincial al parcurilor din oraşele mici româneşti, cu miri ocazionali care pozează în poziţii nefireşti şi relativ stupide.

Nu prea ai de ce zăbovi prea mult la Hărman, şoseaua care traversează comuna îţi reaminteşte că te găseşti într-o lume aflată în continuă mişcare şi că trebuie să porneşti iute la drum. E frumos însă gardul ce împrejmuieşte biserica fortificată, cu arbori îngălbeniţi ce fac de strajă din loc în loc, frunze răsfirate peste tot şi zidurile vechi, vechi de tot, de pe vremea când nu exista nici şosea, nici maşini, doar nişte cavaleri rătăcitori pe ale noastre tărâmuri.