14
2011If I were a rich girl…
Dacă urci spre centrul vechi din Howth la un moment dat vei da peste un capăt de drum neîngrijit, mărginit de tufe uriaşe cu flori galbene (pe care ulterior le-am regăsit peste tot în peninsulă). E un drum de ţară despre care credeam că nu duce nicăieri în particular, dar care speram să traverseze Howth-ul în aşa fel încât să ajung destul de rapid în partea cealaltă, unde văzusem pe o hartă că s-ar fi aflat un far şi nişte turnuri Martello.
Am urcat încet, cu marea strălucindu-mi în spate, şi peste puţin timp am ajuns într-un cartier rezidenţial; nimeni pe străzi în afară de mine şi-o fată care, după echipamentul pe care îl aranja într-o maşină micuţă, urcase din sat să îi facă vreunei doamne din vila albă de alături manichiura sau coafura sau poate un masaj…
Proprietăţi largi cocoţate pe deal, privind calm marea, câte un ţarc pentru caii care păşteau liniştiţi, porţi larg deschise şi ferestre luminoase. La coborâre m-am întâlnit cu câţiva localnici care se plimbau sau îşi plimbau căţeii: te întâmpinau cu “hello” şi-un zâmbet iar tu rămâneai un pic fermecat, dacă nu erai deja de atmosfera de viaţă îmbelşugată cu vedere la Marea Irlandei…
Nu ştiu dacă bogăţia te face mai bun, nu la noi, cel puţin. Dar cred că sărăcia (la noi, cel puţin) te poate face mai rău, mai urât, cu aripi frânte şi putrezite înghesuite în nişte haine mizere, ieftine şi prost mirositoare. Am vrut într-o seară să traversez pe verde şi un nene într-o maşină mică şi urâtă mi-a tăiat furibund calea şi mi-a arătat violent cotul în timp ce trecea prin dreptul meu. Ascult, fără să vreau, discuţii dintre cele mai triste purtate prin metrou, muzică oribilă şi deranjantă, voci care nu pot articula corect câteva cuvinte. Văd feţe dintre cele mai deziluzionate, acrite, triste, obtuze; case urâte cu ziduri înalte şi porţi ferecate; oameni care cumpără mâncare proastă; pensionari care cerşesc umili la metrou.
Şi câteodată, dar din ce în ce mai des, îmi doresc să nu mai văd toate acestea; îmi doresc o casă antifonată cu o grădină uriaşă şi vedere spre mare, să mă închid acolo, departe de lume, şi să mă prefac că restul, tot ce este abject în noi şi în lume, pur şi simplu nu mai există. Să plimb un căţel şi să ofer zâmbind un “hello” cald călătorilor rătăciţi…
