Sep

25

2010

London, baby!

Călătorii  Publicat de / 17 comentarii

Oricine ajunge pentru prima oară la Londra ar trebui să meargă întâi pe Westminster Bridge. Şi cine ajunge a doua oară, la fel. La 7.30 dimineaţa soarele împungea cerul cu razele lui şi se răsfira pe pod, pe Tamisa, pe trecători. Mi-a fost, brusc şi fără vreun motiv anume, bine.

Apoi sunt parcurile. Parcurile din Londra au ceva distinct ”british”. Nu au somptuozitatea parcurilor pariziene, de exemplu, la care te uiţi cu admiraţie amestecată cu teama de-a călca iarba (pe care, de regulă, nici n-ai voie s-o calci). Nu seamănă nici cu parcurile bucureştene, în care ai senzaţia că eşti urmărit de zeci de perechi de ochi care au ieşit din casă pentru binecuvântatul căscat gura la ce face vecinul şi cu capra lui. Nu, în parcurile londoneze fiecare îşi vede de treaba lui cu relaxatul pe un şezlong, cu hrănitul veveriţelor, cu dormitul pe iarba indecent de verde, cu picnicul ad-hoc sub un copac oarecare. Nu te bagă nimeni în seamă. Nu se uită nimeni la tine să vadă ce faci, cum eşti îmbrăcat, de ce faci poze, adică genul ăla de preocupare românească de a-ţi umple timpul concentrându-te asupra altora, şi nu asupra ta. În Green Park am stat pe iarbă sub un pom şi m-am uitat la avioanele care se pregăteau să aterizeze pe Heathrow; cam la două minute mai trecea unul, eu mă gândeam la oamenii ăia, oare ce or face ei în Londra, dacă se întorc acasă sau vin aici pentru prima dată, dacă sunt emoţionaţi sau plictisiţi sau obosiţi. M-am uita la nori şi un pic la soare, îmi era bine şi cald când ieşea sorele şi răcoare când se ascundea şi trebuia să mă învelesc, cam astea au fost preocupările mele.

Din Green Park am trecut în St. James Park care e alături. Acolo mi-am găsit o bancă de pe care am căscat gura la raţe, gâşte şi lebede; erau vreo 3 lebede cenuşii mai ”nobile” în comportament decât pescăruşii, de exemplu, care sunt nişte scandalagii îngrozitori, erau primii care se aruncau asupra fiecărei firimituri de pâine şi nu dădeau nicio şansă nimănui. Un răţoi grej era cel mai cu capul în nori când venea vorba de a fi pe fază la bucăţile de pâine aruncate de trecători, se trezea mereu prea târziu şi nu se prindea niciodată unde urma să cadă bucăţica; o singură dată a mâncat şi el ceva, când i s-a dat direct în bot, mă scuzaţi, nişte pâine. M-am gândit că aşa sunt, de fapt, şi oamenii: unii aşteaptă să le bagi în traistă, alţii, ca pescăruşii, nu te lasă şi pe tine să mănânci pentru că vor ei să înhaţe tot, ca nişte ulii.

Am mai fost pe Oxford & Regent Street. M-am gândit că aş putea fi ruda săracă aterizată de la ţară, şi atunci am început să mă simt exact aşa. Apoi m-am întrebat de ce est-europenii se diferenţiază, din punct de vedere vestimentar (şi nu numai), de occidentali. De ce se îmbracă sărăcăcios şi cu atâta prost gust (românii) sau strident, ”dress to impress” (nişte rusoaice, una era complet îmbrăcată în alb, cu o jachetă scurtă-scurtă şi o fustă şi mai scurtă sub ea, totul alb, ciorapii albi, etc.; prietena ei etala o jachetă cu imprimeu leopard).

La Somerset House era London Fashion Week – dis de dimineaţă nişte fashionistas stăteau cuminţi la coadă ca să cumpere haine de designer; foarte tinere (dar nu numai), îmbrăcate cu gust, dar şi extravagant, se treziseră cu noaptea în cap pentru a mai ”prinde” vreo rochie dintre cele expuse; m-am gândit că, prin alte locuri, oamenii se trezesc devreme şi se duc la piaţă şi sunt fericiţi dacă au făcut o ”afacere” găsind roşii mai ieftine. Şi apoi se laudă cu asta vecinei, în timp ce la televizor se difuzează o reclamă despre vitaminele pe care le conţine margarina.

A doua zi, seara, am trecut prin Soho. Nu mai fusesem acolo şi m-am simţit fericită în toată animaţia aia, lumea ieşise duminica seara la un restaurant, pub, ”gentlemen’s club”, spectacol, etc., după gusturi şi preferinţe, unii doar se plimbau pe străzi, discutau. În Picaddily Circus reclamele străluceau şi m-am ghidat după silueta lui London Eye ca să ajung în zona mai cunoscută de lângă Westminster Abbey, şi apoi la Victoria Station, unde am mâncat şi eu la un Mac, ca tot omul călător.

Aş mai povesti, dar mi-e că mă lungesc prea mult. Aş povesti despre multiculturalismul cu care Marea Britanie se mândreşte, despre turnul Babel din jurul tău şi asiaticii care se fotografiază zâmbind cu gura până la urechi lângă vreun soldat al Majestăţii Sale care, cu o figură impasibilă, priveşte drept înainte fără să schiţeze vreun gest. Despre faptul că toată lumea ţi se adresează pe un ton normal (da, pentru cineva care vine din Bucureşti lucrul acesta este de menţionat şi de apreciat, ca pe un aspect al civilizaţiei aproape inexistent în capitala noastră!), că dacă sari din greşeală în faţa unei maşini nu te claxonează nimeni enervat pentru că lumea nu este nervoasă în Londra / UK, nu ai de ce, viaţa este bună, frumoasă, tandră, cum vreţi voi, singurele feţe posomorâte, hăituite, le-am văzut tot la nişte est-europeni, bulgari, albanezi, ceva de genul ăsta, care se duceau în grup nu ştiu unde.

Nu am văzut ţigani cerşind pe stradă, ca-n alte oraşe din vestul Europei şi am simţit că pot să respir, în primul rând pentru că aerul era curat, în al doilea rând pentru că nu era nimic care să mă agreseze auditiv, nu tu manele, nu tu răgete şi hăhăială à la Bucureşti, chiar nu pricep cum trăiesc englezii ăştia aşa liniştit, în înţelegere cu toată lumea, groaznic, ce mai, bine că m-am întors din nou în Bucureşti şi mai pot să inspir şi eu nişte noxe româneşti, să mai ascult o manea difuzată de telefonul unuia, în metrou, să mai văd nişte sindicalişti cum urlă în Piaţa Victoriei şi să ascult nişte ştiri adevărate despre violuri şi corupţie.

Că tare bine-i acasă!