Marea nu e niciodată singură

Pe drumul meu spre mare am luat o carte mai mult tristă decât voioasă, macabră, poate, dar plină de viaţă, în care personajul principal, un muribund, are convingerea că răul e cel care guvernează lumea, pe când divinul se mulţumeşte cu privitul.

Şi totuşi, cred că lucrurile nu stau chiar aşa – avem o capacitate monstruoasă de a observa mai degrabă ce este rău sau urât, iar lucrurile bune le luăm ca atare. Ele sunt, uneori, prea insignifiante pentru a fi măcar menţionate, cum ar fi o zi perfect senină şi o mare caldă, caldă, caldă…

Navigând ieri pe apele (dez)organizate ale internetului, am dat peste o povestire a unui prieten, scrisă acum vreo 5 ani. Am recitit-o de vreo 2 ori, recunoscând elemente de biografie care îmi erau cunoscute, descoperind altele de care nu aveam habar, încercând să pun cap la cap acest puzzle care este omul cu ale sale feţe luminoase şi întunecate pe care ţi le arată alternativ. Şi pentru că nu putem avea niciodată toate piesele de puzzle, nu ne rămâne decât să completăm cu o parte din noi imaginea de ansamblu. Oarecum terifiant. Sau minunat…

Articole similare

• Kaprun & Salzburg – pe urmele marmotelor
• Prin Ardeal: Băile Bazna
• Viena, capitală imperială
• Budapesta – oraşul reunit de Dunăre
• Praga, “Bohemian rhapsody”