21
2009Pădurea Pustnicu – ceață de noiembrie
La marginea Bucureştiului se găseşte o pădure mai puţin umblată: Pustnicu. La sfârşit de noiembrie, într-o dimineaţă ceţoasă, culorile, umbrele şi lumina lăptoasă transformă pădurea într-un loc fermecat, cu siluete misterioase de copaci, reflexii ciudate în apă şi păsări neidentificate care îşi iau zborul de pe lac în zgomot de aripi.
Cărarea îngustă e lipită de malul lacului şi tu mergi cu grijă pe lângă maluri cu pâlcuri de papură şi trunchiuri prăbuşite; după ce ieşi la lumină ajungi repejor în satul Pasărea unde toată lumea doarme încă. Laşi casele localnicilor în urmă şi traversezi un câmp încă verde, în faţa ta înşirându-se doar stâlpii de telegraf, cu siluete fantomatice. În faţa ta – un pod metalic peste un braţ de apă ce ocoleşte mănăstirea Pasărea, mică fortăreaţă albă, şi ajunge iar în pădure.
De vrei să-ţi continui drumul vei găsi iar cărarea; ea te va duce la locul din care ai plecat, prin acelaşi peisaj umbros, de toamnă târzie şi veche. Caută să vezi Pustnicu într-o dimineaţă cu ceaţă, în noiembrie, şi poate vei vedea răsăritul oglindit în lac şi în cer şi lumina strecurându-se tăcut pe sub frunze…
