Paris, jardin du monde

Am ezitat destul de mult să scriu despre Paris. Se spune că este unul (dacă nu cel mai) frumos oraş din lume. Că este “oraşul luminilor”. Dar cât din toate acestea reprezintă Parisul cunoscut de mine, în doar câteva zile de vacanţă?

Cu puţin timp înainte de a pleca în concediu, terminasem de citit ultimul volum din “În căutarea timpului pierdut”. Proust a iubit Parisul şi vorbea necontenit de unele locuri care îi erau foarte dragi; mi-ar fi plăcut să le vad, chiar în treacăt. Motiv pentru care m-am plimbat de la un capăt la altul al Champs Elisées – ca să găsesc acel parc în care se jucase el în copilărie sau, cel puţin personajul cărţii care a împrumutat atâtea amănunte din viaţa lui personală. Am găsit un parc – mic, banal, cu o fântână în mijloc şi nişte bănci în jurul ei – absolut nimic deosebit. Îmi amintesc că am mâncat un sandvici şi mi se făcuse somn. Champs Elisées e un bulevard destul de pestriţ care îţi reaminteşte prea mult de casă.

Dezamăgirile au fost, probabil, mai multe: mi se povestise că Notre-Dame este imens şi superb, dar mi s-a părut doar o altă catedrală gotică, una cu turnuri ciuntite. Visam să vizitez Musée d’Orsay pentru impresioniştii pe care îi găzduieşte – iar acolo am constatat văzusem în Londra nişte Monet care îmi plăcuseră mai mult. Iar la Versailles, unde mă aşteptam să găsesc nişte grădini mirifice, cu o puzderie de flori – nu am găsit decât nişte petunii îngrădite de un gard viu tuns corect.

Nu am ajuns şi în Bois de Boulogne, pe unde se plimbau personajele lui Proust, dar m-am plimbat cu prisosinţă prin celelalte; am încercat chiar să stau pe iarba (extraordinar de fină) din vreun parc, doar ca să fiu gonită câteva minute mai târziu – în parcurile pariziene nu poţi şede decât pe scaunele din metal împrăştiate peste tot, mai toate incomode şi ocupate. Jardin du Palais Royal, cuprinsă între aripile fostului palat al cardinalului Richelieu, este micuţ şi intim. Jardin des Plantes e o grădină de plante medicinale, cu parcele separate pentru diverse soiuri de plante, o mini-grădină zoologică şi o grămadă de flori. Parc de Buttes Chaumont, fără a fi trecut pe lista atracţiilor turistice, are în mijloc un mic munte cu un pavilion în vârf, o cascadă şi un pod pitoresc în reparaţii. Din vârful “muntelui” zăreşti, nu prea departe, Sacré-Coeur, aşezat pe alt deal. Iar în Parc du Champs de Mars am luat un prânz minunat, cu turnul Eiffel iţindu-se dintre flori şi arbori.

Am urcat până la nivelul al doilea al turnului Eiffel (pe scări) şi am mai avut energie ca să ţopăi fericită şi să fac fotografii, am urmărit (puţin) un meci de fotbal improvizat pe lângă Podul Alexandre III, i-am urmărit pe alţi francezi jucând “boules” în Jardin du Tulleries, am dat o fugă şi până la La Défense şi la întoarcere am călătorit, fără să vreau, ilegal cu metroul. Am descoperit un loc minunat, biserica La Madeleine, cu a sa expoziţie de sculptură de la subsol şi un Christ modern stilizat plantat printre flori. Am trândăvit prin Père Lachaise unde am băgat de seamă, pentru prima dată şi cu totul pe neaşteptate, că a venit toamna; ba chiar am dat peste mormântul atât de celebru al lui Jim Morrison – un loc de veci micuţ, ascuns în spatele altui mormânt.

Ultima zi am petrecut-o la Versailles – după ce treci în goană prin camerele palatului, apartamentul Delfinului, grădinile cam golaşe – ajungi, în cele din urmă, într-un loc absolut fermecător: domeniul reginei cu Micul Trianon al Mariei-Antoinette.

Complet diferit de marele palat, domeniul are multe surprize, cum ar fi un sat construit anume pentru ea, cu o moară, o fermă, căsuţe idilice cu grădini la fel de idilice de zarzavat, cu dalii imense şi guguştiuci pe acoperiş, cu balcoane încărcate de muşcate, cu puzderie de peşti cu guri hulpave care ţi-ar mânca toţi biscuiţii, cu iepuraşi care au căsuţa lor personală. Apoi parcul e nesfârşit… există chiar şi sală de teatru, micuţă, ţinută în semi-obscuritate, ca o jucărie de pe vremuri păstrată într-o vitrină.

Vive la France! :)