Peştera Polovragi, ptiu, Doamne, ce de draci!

…draci din ăia mititei, ţiuitori şi care se lovesc haotic între ei. Nu, dom’le, nu vorbesc de vreo specie de lilieci, ci de specia copil, subspecia şcolar, din aceia care merg în weekend în excursie în locurile în care mergi şi tu în excursie în weekend. Aşa că am luat-o iute înaintea lor şi foarte repede m-am trezit absolut singură în toată peştera; mă rog, într-o porţiune din dumneaei.

Cu ce impresii am ieşit eu din grotă, împiedicându-mă de droaia de copii care se revărsa spre fundul peşterii? Cu aceea că mi-au îngheţat bocnă picioarele încălţate în tenişi albi de orăşeancă de la cleiul ăla rece şi umed de pe jos; că dacă stai locului auzi cum picură apa de pe stalactite (sau stalagmite?!) şi că apa e dulce la gust; că nu sunt lilieci la vedere, dar chiar dacă ar fi nu i-ai vedea pentru că peştera e cam întunericoasă; că peste tot sunt etichete acolo unde e ceva cât de cât mai ieşit din comun: sala piticilor, regele cu regina şi vrăjitoarea (deşi eu cred că aia era amanta, nu vrăjitoarea, şi regina geloasă a schimbat etichetele), moartea şi măgarul (?!), etc.

N-am mers până la capăt pentru că la un moment dat, recunosc, m-am plictisit şi îngheţasem de frig. A, şi mai erau şi dracii ăia mici care veneau tare din urmă, îi auzeam ţiuind, şi trebuia să îi evit cu orice preţ – o coliziune frontală ar fi fost ucigătoare printre toate gâlmele alunecoase de acolo.

Articole similare

• Kaprun & Salzburg – pe urmele marmotelor
• Prin Ardeal: Băile Bazna
• Viena, capitală imperială
• Budapesta – oraşul reunit de Dunăre
• Praga, “Bohemian rhapsody”