26
2009Primăvară timişoreană, doi pantofi şi o păpădie
Nu mai fusesem de vreo 10 ani la Timişoara, aşa că mi-am propus s-o vizitez în a doua zi de Crăciun . Însă, ca un făcut, în noaptea dinaintea plecării a început să plouă torenţial, să tune şi să fulgere de zor, de parcă era vară, şi nimic altceva. În Bucureşti, după cum ştiţi, zăpada era la locul ei. Mă gândeam că totul s-a sfârşit – voi sta, iată, tot în casă şi cine ştie când mai ajung în capătul vestic la ţării.
Dimineaţa însă, nici urmă de ploaie, nori, fulgere sau alte probleme meteorologice care să strice cheful călătorului – am fugit la gară să prind trenul. Care tren nu era decât unul personal la acea oră. Am întrebat-o pe carieră de două ori cât costă biletul (costa 4,2 lei sau aşa ceva, suspect de ieftin).
Dar vai, trenul personal îşi merita banii: personalul este, bietul de el, cel mai murdar tren care se mişcă prin România. Este bătrân şi obosit, ar vrea şi el să ajungă la casa pensionarilor din fiare vechi, dar zbirii nemiloşi din CFR îl pun zilnic la muncă. Nu ştii unde să te aşezi, să încerci bancheta aceea jupuită plină de praf sau să stai în picioare? Să te uiţi pe geamul mâzgălit prin care totul se vede ca printr-o plasă de mâzgă, sau să te uiţi cu insolenţă la vecinii de compartiment? Să mai mergi cu personalul, sau să stai acasă? În sfârşit, am ajuns.
Timişoara nu s-a schimbat aproape deloc. Am regăsit aceleaşi locuri, cu aproape aceleaşi impresii. Piaţa Operei (sau Victoriei) arată exact la fel, sunt aceiaşi porumbei care zburătăcesc pe acolo, aceeaşi catedrală impunătoare în capăt şi chiar şi magazinele par a nu se fi schimbat deloc. Iar spre prânz a ieşi la iveală cel mai luminos soare din ultimele luni. Este oare primăvara care a sosit, în sfârşit, la finalul lui decembrie şi al lui 2009?
Îmi aminteam de o altă piaţă care îmi plăcuse cândva – aveam o vagă imagine a ei, ca un spaţiu mare înconjurat de clădiri vechi şi câteva bănci pe care te puteai odihni. Am pornit brambura, fără nicio ţintă, în căutarea ei; pe străduţe, alei şi bulevarde, mergând la întâmplare, curioasă dacă găsesc ceva. şi am găsit, întâi o librărie miraculos deschisă în a doua zi de Crăciun, Apoi, printre alte clădiri ale oraşului, am zărit un colţ de piaţă. Se poate să vizitezi un oraş doar pentru o piaţă?
A fost soare. A fost cald. Iarba a fost foarte verde iar casele au strălucit de lumină. Porumbeii, evident, s-au bălăcit sau au făcut băi de soare pe câte un acoperiş. Piaţa Unirii, căci despre ea este vorba, a fost tare frumoasă în ziua aceea, special pentru mine, desigur. Am găsit un lighean cu apă (pus oare pentru păsări, căţei? îmi place să cred că da) care s-a încadrat frumos în fotografii.
Am găsit o fântână, din care am băut apă, căci nu găsisem, săraca de mine, nici un magazin deschis să cumpăr aşa ceva (motiv pentru care o vânzătoare din Piaţa Operei de la care am cumpărat o banană învelită în ciocolată, eu ezitând între acest deliciu şi căpşunile în ciocolată pe care le vindea, să îşi facă pomană cu mine şi să îmi dea, gratis, un pahar cu apă din sticla ei personală; deci am găsit şi un om bun; închid paranteza). Am mai găsit o biserică barocă, un grup de fotografi care vroiau să mă “racoleze” pentru grupul lor (sper că nu citeşte nimeni ce scriu pe aici) şi care m-au fotografiat şi mi-au postat poza pe site-ul lor (am văzut, mulţumesc). Am descoperit nişte băncuţe din lemn – fotografiate şi ele. Un nene preot catolic. Nişte flori în glastre.
Mai târziu am avut o întâlnire cu o pisică tigrată şi cu nişte porumbei care, la fiecare 3 minute, îşi luau zborul cu tot stolul, dădeau roată micii piaţete în care era să adorm la soare (şi să fac, doamne fereşte, insolaţie taman de Crăciun) şi al căror fâlfâit de aripi multe suna, vă jur, ca un val al mării, vara, când zaci uitat pe nisip, şi nu îţi trebuie decât foşnetul mării ca să te simţi fericit.
Era cât pe ce să uit că Timişoara se află pe malul Begăi – sau, cum zicea un indicator rutier aruncat de un glumeţ în canalul Bega – Bulevardul Bega. O fi el canal, dar mi-a reamintit de Dunărea care străbate Viena. şi acolo există o promenadă pe malul râului şi te poţi plimba, aşa cum am făcut eu. De pe mal se zăreşte catedrala. şi un vaporaş, momentan în vacanţă.
Într-o direcţie oarecare am dat peste doi pantofi părăsiţi cu cruzime în pragul unei porţi. Am mai găsit o fereastră albastră puţin ştirbă de un mic geam spart, ba chiar şi sediul din Timişoara al companiei la care lucrez. Am găsit până şi un avion!! Very low cost şi cu un singur loc, de-acuma gata cu dilema “să stau la geam, în faţă, pe aripă sau poate o fi mai sigur să zbor pe coadă” – ai o singură opţiune, o singură elice dublă şi vântul la pupă. Sau la proră. De fapt, peste tot.
După ce am fotografiat o păpădie – ca dovadă incontestabilă că în data de 26 decembrie a fost primăvară în Timişoara – am plecat spre gară fericită că, măcar la întoarcere, mă voi lăfăi într-un Intercity. Dar, vai şi of, trenul Intercity nu circula. A trebuit să iau… tot personalul.
