Dec

31

2008

Vacanţă la Roma

Călătorii  Publicat de / 3 comentarii

La Roma am ajuns în ultima zi din an, în miezul iernii – o iarnă blândă, cu chiparoşi profilându-se pe cerul plumburiu, dar fără urmă de zăpadă.


Am profitat de faptul că încă se mai putea vizita Vaticanul (pe 1 ianuarie, am aflat apoi, era închis) şi, după o coadă ce părea ca va dura întreaga zi, am reuşit să intrăm după numai 2 ore (sau să fi fost o singură oră?). După sala cu statui etrusce, după sala hărţilor (pe care neatenta de mine a făcut greşeala să o considere, pentru o secundă, însăşi Capela Sixtină), ne-am dat seama că ne aflăm într-un labirint, unul din care nu poţi scăpa decât mergând înainte, laolaltă cu valul de oameni.

Sunt zeci de încăperi înlănţuite, zeci de tablouri, icoane, şi după ce treci de încăperea cu numărul 50 sau 60 sau 70, după ce ai urcat şi coborât nenumărate scări şi scăriţe, după ce nu mai poţi privi nici o frescă, nici un obiect de artă – o întrebare stăruitoare e pe buzele tuturor: “când ajungem la Capela Sixtină?”

Din când în când ferestrele unor săli îţi permit să arunci o privire în interiorul Vaticanului – acolo e domeniul Papei şi al cardinalilor, acolo nu mai este muzeu, ci un stat în stat, îngrădit de ziduri şi protejat de istorie. Aproape de sfârşitul periplului ajungem şi la Capela Sixtină. Dacă până atunci crezusem că am văzut destule picturi şi ar fi greu să mă mai simt impresionată – ei bine, nimic nu se compară cu frescele lui Michelangelo. Impresia de spaţialitate, culorile, proporţiile, detaliile – totul e fantastic. Poţi sta acolo ore în şir admirându-le şi nu poţi cuprinde totul cu privirea. Fotografiatul e interzis – dar nu m-am putut abţine să nu fur câteva imagini, în ciuda nenumăratelor “no photo!” strigate de oamenii de pază.

Cu toate că se înserase, am dat o fugă până la Fontana di Trevi. Acolo – puhoi de lume şi o gălăgie asurzitoare: de la apa care cădea în cascadă, de la nenumăratele voci ale turiştilor fericiţi, de la vânzători, de la aparatele foto care ţăcăneau. Fontana di Trevi e pitită între multe case şi străduţe înguste care nu te lasă să bănuieşti nici o clipă că imediat ce dai colţul o sa te găseşti în faţa unei fântâni atât de spectaculoase.

Se apropia miezul nopţii. În Piaţa Spaniei am intrat în biserica din capul scărilor. Un concert de cântece religioase (în franceză) ne-a dat ocazia să ne îndepărtăm de nimicnicia zilnică a vieţii obişnuite, să lăsăm în urmă anul cu bune şi rele, să ne înălţăm un pic şi să ne dorim să fim, în anul ce va să vină, un pic mai buni. Măcar un pic…

Petrecerea dintre ani s-a încheiat surprinzător de repede; imediat după miezul nopţii o parte din mesenii restaurantului au dat semne că vor să plece. Pe la ora 1 plecaseră toţi. Mai rămăseserăm noi, angajaţii şi patronul şi câţiva italieni cu chef de karaoke.

A doua zi: Colosseumul. Sunt mereu uimită cât de frumoase şi armonioase pot fi unele clădiri/construcţii de dimensiuni mari. Este şi cazul Colosseumului, cu zidurile lui extrem de groase, parţial refăcute, înnegrite (de foc? de timp?), dar atât de armonioase.

Tot acolo se află şi Forul Roman: mi-a părut rău că, fiind închis în prima zi din an, nu am putut vizita ruinele. Era o zi ploioasă, cu un cer închis, iar ruinele cărămizii năpădite de petice verzi de iarbă păreau decorul ideal pentru o plimbare.

Trecând prin piaţa Navona (inundată de tarabe) şi după un popas mai lung într-un anticariat roman, am trecut podul înapoi spre Castel Sant’Angelo, unde un mic patinoar amenajat lângă castel ne-a reamintit că este iarnă.

Ultima zi – Villa Borghese. Străbat parcul pentru a ajunge la muzeu – o clădire mică şi albă, înconjurată de o grădină cu portocali, purtând încă pe ramurile lor portocale coapte.

O iau apoi pe jos pe străzile înguste şi în pantă care îmi plac atât de mult şi ajung încă o dată în Piaţa Spaniei. Cumpărături. Pe Via Condotti deabia poţi face un pas, dar magazinele sunt exclusiviste. Un pic mai încolo găsesc însă mai multe magazine pe placul (şi buzunarul) meu.

Din Piazza del Popolo, urcând scările ce duc sus, pe deal, poţi îmbrăţişa cu privirea oraşul. Se zăreşte în depărtare Bazilica Sf. Petru şi cupola sa distinctă. Ne grăbim – nu mai avem mult timp şi încă nu am vizitat San Pietro. Pe o ploaie urâtă, de toamnă târzie, care a ascuns cu totul soarele, întrăm în piaţa din faţa bazilicii.

În biserică, pe partea dreaptă, străluceşte Pietà, în spatele unor ecrane protectoare. Este perfectă, ca multe opere ale lui Michelangelo. Interiorul bazilicii este imens – te simţi copleşit de dimensiuni, de spaţiu, de înălţimi. În bazilica Sf. Petru Dumnezeu devine un Zeu – nu mai este Dumnezeul răsăritului de soare şi al firului de iarbă care creşte la umbra unui plop. Este un uriaş în faţa căruia îngenunchezi, nu din iubire, ci ca omul smerit în faţa autorităţii.

Ce aş mai putea spune despre Roma? Că am cumpărat unele dintre cele mai bune brânzeturi ce există pe lumea asta dintr-un magazinaş de pe lângă Fontana di Trevi, în care galantarele gemeau de pecorino şi gorgonzola şi parmigiano? Că erau atâtea feluri de brânză cu atâtea nume diferite încât am simţit brusc sărăcia magazinelor de acasă? Că îmi lăsase gura apă după prosciutto şi uleiurile de măsline şi peştele afumat? Că în Roma mâncarea este bună, ba nu, e foarte bună, iar fructele de mare sunt proaspete şi gătite minunat? Probabil aş mai merge la Roma doar pentru toate astea. şi ca să stau şi să pierd vremea pe scările din Piaţa Spaniei, înconjurată de flori…