01
2009Veneţia, oraşul acvatic
Veneţia rămâne una dintre cele mai romantice destinaţii, iar dacă mergeţi primăvara, când încă nu a început sezonul turistic, e şi mai bine – aveţi timp să o vedeţi pe îndelete, fără să împărţiţi spaţiul micuţ cu alte mii de turişti la fel de avizi ca şi voi să vadă “Regina Adriaticii”.
O dată ce ai ajuns în Piazzale Roma (cu trenul, cu maşina, sau… pe jos) te urci pe un vaporetto care te plimbă pe Marele Canal. Spre deosebire de alte oraşe, în Veneţia nu există poluare, apa mângâie toate clădirile pictate în tonuri cărămizii iar întreg oraşul este un labirint de canale şi străzi înguste, mirosind a mare, a valuri şi a scoici, a vacanţă într-un oraş mai degrabă oriental decât european, cu gondole lucind negre ca nişte cai arabi cu şei din catifea roşie. Veneţia e un oraş diferit de tot ce aţi văzut până acum, sunt peste 100 de insuliţe, peste 400 de poduri şi milioane din pari din lemn care, sub apă, se întăresc ca cimentul, în absenţa aerului care oxidează totul.
Primăvara în Veneţia înfloresc acacia cu ciorchinii lor mov şi parfumaţi. Câteodată cerul se întunecă brusc făcând clădirile vechi să iradieze deasupra apei. Prin Dorsoduro te poţi plimba în linişte până ajungi la canalul Giudecca, care se lăţeşte în partea de vest, unde începe marea.
Lângă un colegiu, o trupă cântă lângă apa înfoiată a canalului. Pe partea cealaltă se vede insula Giudecca, cu clădirile sale înşirate pe mal. Drept în faţă, după un drum scurt cu vaporetto, se ajunge la Piaţa San Marco – trecând pe lângă San Giorgio Maggiore, pe care nu am apucat să o vizitez deloc, ci doar s-o admir, de departe.
Trecând pe lângă Puntea Suspinelor, acum înfăşată în albastru pentru o reclamă Chopard, ajungi la Palatul Ducal, apoi la bazilica San Marco, somptuoasă, aurie, împodobită şi strălucitoare, uluitor de frumoasă, ca o bijuterie bizantină.
Piaţa San Marco e centrul Veneţiei – cu porumbeii săi, cafenelele, magazinele de bijuterii şi de suveniruri, este locul în care toată lumea doreşte să ajungă, este locul pe care toată lumea visează să îl vadă măcar o dată şi la care tânjeşti să te întorci, într-o altă zi, într-o altă viaţă.
De la San Marco poţi traversa uşor insula către podul Rialto, alt punct de atracţie care adună nenumăraţi turişti, gondolieri şi comercianţi. De acolo, un vaporetto m-a dus pe insula Lido. Găseşti acolo singura plajă din insule, cea pe care a descris-o Thomas Mann în Moarte la Veneţia: iubitul său Lido, acum cu ţărmuri pustii şi reci de pe care cu greu am cules o cochilie goală.
A doua zi – muzeul Peggy Guggenheim, unde se găsesc mai multe opere celebre ale lui Brâncuşi. Apoi, pe mare, până în insula Murano cu sute de magazine care vând produse din sticlă de Murano, de la cercei până la candelabre, cu ale sale case viu colorate şi farul care marchează intrarea pe insulă.
După o lungă aşteptare pentru vaporaşul care mergea pe insula Burano am renunţat pentru o altă destinaţie: San Lazzaro degli Armeni, o insulă micuţă pe care se află o veche mănăstire armenească şi … doar atât. Iar cum vaporetto venea pe insulă la fiecare 45 de minute, am aşteptat stând pe o bancă, la soare, uitându-mă la un mic iaht ancorat care se legăna pe valuri.
Seara, o ultimă plimbare prin Veneţia, prin pieţele de fructe şi cele de joacă, pe străzile mai ponosite şi pe cele cu magazine scumpe, pe lângă gondolele cu perne brodate şi ciucuri lungi, pe lângă alţi turişti, tot mai mulţi o dată cu sfârşitul de săptămână, privind valurile moi.
