Aug

11

2008

Viena, capitală imperială

Călătorii  Publicat de / 1 comentarii

Am plecat spre Viena cu trenul – o opţiune romantică pentru unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Sau poate aşa mi s-a părut mie (şi această impresie mi-a rămas în suflet) fiind vorba de prima mea călătorie organizată pe cont propriu, primul meu oraş umblat şi răs-umblat, văzut şi admirat, fotografiat, lăudat şi dorit în continuare.


Din gară m-am urcat direct în metrou şi am coborât la Stephansplatz. Cât de copleşită m-am simţit când, ridicând ochii, am zărit catedrala neagră strălucind pe un cer incredibil de albastru, construcţia atât de mare şi frumoasă în piaţa micuţă – prima catedrală gotică pe care o vedeam şi care mi-a rămas cea mai dragă. Ulterior nici măcar la Notre-Dame nu m-am simţit la fel de emoţionată.

Catedrala Sfântul Ştefan este, acum, unul din simbolurile Vienei, iar piaţa – un loc central al oraşului, cu caleşti, turişti, mimi vopsiţi, ba chiar şi protestatari – toţi învârtindu-se pe străduţele din jur sau pierzând timpul admirând catedrala.

Apoi – parcurile… Sunt superbe…! Cât de luminoasă e clădirea Parlamentului, cât de împodobită cu muşcate e Primăria! Te poţi plimba cu tramvaiul 1 pe Ringstrasse, dacă picioarele nu te mai ţin să vezi oraşul pe jos, deşi asta ar fi păcat, Viena nu e o metropolă agitată, este un oraş bine întreţinut, uşor de vizitat, cu străzi înguste şi clădiri îngrijite, făcute parcă pentru a te pierde în hăţişul lor urban.

Am văzut Dunărea – mă aşteptam la un fluviu mare, dar uitasem că Dunărea care trece prin Viena este doar “lăstarul” celui care curge la noi in ţară. Culmea, mi-a amintit nu de Dunărea de la Porţile de Fier, ci de Timişul care curge acasă: un râu curgând liniştit îmbrăţişat de malurile sale verzi. Asta e Dunărea cântată de austrieci, o apă ce curge domol, o apă albastră, dar care ascunde şi capcane învolburate.

Nu am ratat Prater-ul, cu toate maşinăriile sale, cu roller coaster-ul, cu roata mare care te ridică sus – sus până te ia ameţeala, cu toţii copiii care ţipă fericiţi şi toate dulciurile din lume care te fac şi pe tine să te simţi, iar, copil.

O zi întreagă am dedicat-o palatului Schönbrunn. Am urcat dealul către Glorietta, am încercat să nu mă pierd în labirintul din gard verde din parc, am stat pe o bancă şi m-am uitat pur şi simplu la cer, frântă de oboseală, dar fericită, am vizitat grădina zoologică cu frumoşii urşi polari şi cei doi pui – vedete locale, cu liliecii agăţaţi de acoperiş şi păsările flamingo cu penajul lor roz.

În ultima zi am mers la Belvedere: Lower Belvedere şi Upper Belvedere (cel de jos şi cel de sus), două frumoase palate, acum muzee. Majoritatea operelor lui Gustav Klimt se găsesc aici. Şi tot aici, între cele două palate, este o frumoasă gradină, fotografiată de mine într-o zi cu un cer teribil de înnorat care făcea ca toate florile să pară şi mai colorate decât erau, iar statuile şi mai albe decât cea mai albă marmură.

Seara am mers iar in Rathausplatz, piaţa primăriei, unde se desfăşura un festival de film. Pe un ecran imens agăţat de faţada clădirii am urmărit un film documentar despre Argentina. Nişte sud-americani de lângă mine erau extaziaţi că se vorbea de ţara lor, iar eu mă gândeam ce mică este lumea, şi ce mare, totuşi.