25
2011Nostalgii balciciene
Vineri, 25 martie 1938
Primăvară, insuportabilă primăvară… toată săptămâna am trăit cu speranţa că voi pleca azi la Balcic. E sărbătoare. Buna Vestire — şi, făcând o punte întorcându-mă marţi la Bucureşti, puteam avea foarte uşor o vacanţă de cinci zile, din care patru zile pline la Balcic. Mă văd în curte la Paruşeff, pe chaise-longue, singur, cu marea în faţă, mă văd în training într-un Balcic pustiu, lenevind la Mamut, la Ponton, într-o barcă… Toate ar fi fost uitate, toate ar fi fost vindecate. Atâtea să uit, atâtea să vindec.
(Mihail Sebastian, Jurnal)
Nostalgii. Mai ştii când eram tineri şi Balcicul la o aruncătură de băţ, cerul greu şi stâncile luminoase şi-am alergat să găsim tronul din piatră al reginei? Iar apoi, nu ştiu… timpul trece repede, foarte repede şi într-o zi nu mai eşti tânăr, aşa, pur şi simplu, şi nu mai alergi după nimic, nu îţi mai faci poze ridicole cu prietenii, nu mai aştepţi nici cărţi poştale, nu te mai gândeşti la Balcic, nu mai speri, eşti obosit şi poate singur iar regretele şi deziluziile sunt mai multe şi mai grele decât orice altă amintire. Iar într-o zi te vei opri din scris şi va fi, poate, ultima zi din an.
Miercuri, 3 mai 1939
Încep să fiu un “balcician” vechi — şi încă rămân la aceleaşi gazde: când nu e la Paruşeff [...], e la Dumitrescu. Am avut trei dimineţi: le-am petrecut pe toate trei pe mare. Mă întorc negru la faţă, ca după o vacanţă întreagă. Nu mai am, desigur, la Balcic, sau o am din ce în ce mai puţin, uimirea de pe vremuri, de a regăsi acele locuri miraculoase. M-am familiarizat cu ele, şi-au mai pierdut din aspectul lor straniu. Totuşi, totuşi, sunt momente când tresar în faţa lor ca în faţa unor arătări fantastice, fabuloase, neînchipuit de depărtate. [...] Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă descompune, îmi vine să mă lungesc pe pământ, cu braţele desfăcute şi să spun: “gata, mai departe nu mai merg”. Aş rămâne aşa o viaţă întreagă. Când s-a înnoptat de-a binelea, ne-am dus în tătărime şi pe urmă am ieşit pe la marginea mahalalei, sus pe deal, unde iar am rămas, nu ştiu cât, privind spre marea inundată de lună, spre Balcicul luminat ca un golf sclipitor. Privită de acolo, toată viaţa mea mi se pare greşită, stupidă, încordată fără sens.
Miercuri, 24 aprilie 1940
Cred că voi pleca vineri la Balcic pentru câteva zile (pentru zece, dacă se va putea). Aş fi plecat mâine, dar am noi încurcături la regiment, unde încerc să-mi prelungesc cu o lună noua mea perioadă de concentrare, care în principiu trebuie să înceapă la 1 mai, lucru ce mi-ar tăia în două vacanţa de Paşti. Pun oarecare nădejde în aceste câteva zile de Balcic. Aş vrea să-mi schimbe înfăţişarea asta obosită, de om palid, sfârşit, urât, pe care n-am curajul să-l privesc bine în oglindă. Aş vrea să-mi redea puţină încredere în mine, puţin curaj.
Duminică, 5 ianuarie 1941
Mereu bolnav. Alaltăieri, peste 39 grade. Ieri şi azi, între 37-38. Nopţi de febră, de insomnie, de coşmar. Am visat alaltăieri noapte un Balcic galben şi roş, ireal. “E ca în Gauguin”, îmi aduc aminte că am remarcat în vis. [...] Astăzi, din nou scrisul — literatura — mi se pare un gest stupid. E un gust sălciu, de inutilitate.
Vineri, 28 noiemvrie 1941
Am văzut Balcicul astă-noapte, în vis, o singură clipă — dar un Balcic minunat, plin de lumină şi culoare. Eram pe creasta podişului şi în faţa mea s-a deschis brusc golful cel verde (era în aprilie sau mai).
Vineri, 1 mai 1942
Admirabilă noapte de primăvară — albastră, argintie, transparentă, uşoară, puţin ireală. Ce fantastic trebuie să fie Balcicul sub lumina asta! Dacă n-ar fi războiul care ne scoate din viaţă, dacă n-ar fi sentimentul nostru permanent de recluziune, poate că o asemenea primăvară — sau măcar o asemenea noapte — n-ar fi inutilă nici pentru un om ca mine, care de mult se simte un om pierdut…
Duminică, 31 decemvrie 1944
Nu pot să spun şi nici să scriu nimic. Vorbele nu mă ajută. Rămâneam uneori pe loc, să privesc cu atenţie priveliştea, cu gândul să-i fixez în memorie conturul, dar totul e mai variat, mai complex şi mai misterios decât pot ţine minte. Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată. Mai mult melancolic — aproape trist. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate. Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aştept să-l revăd — şi tot restul se topeşte în regrete şi speranţe.
