Dec

08

2011

Ţări de piatră, de foc şi de pământ

Cărţi de călătorie  Publicat de / 1 comentarii

Într-un articol recent din Dilema Veche, despre reeditarea cărţii lui Bogza ”Ţări de piatră, de foc şi de pământ”, Radu Cosaşu zicea:

”Mă trece-un gînd lugubru că Ţările astea de piatră, de foc şi de pămînt – „printre cele mai deprimante pagini ale literaturii noastre“, cum le numea elogios Mircea Eliade în ’34 – nu vor avea succes fiindcă prea sînt cu bogaţi şi săraci, umiliţi, obidiţi şi alţi mizerabili, în fine, fiindcă-s „prea de stînga“.”

Şi tare mi-e că aşa e şi că mai nimeni n-a cumpărat cartea asta, care n-o fi ea chiar de călătorii (după accepţiunea ”clasică”), dar din care afli o groază de lucruri despre ţările noastre româneşti.

Bogza s-a dus, pe la 1939, să facă nişte reportaje despre Ţara Apusenilor (ţara de piatră), Cadrilater (ţara de foc), Basarabia (ţara de pământ) şi Delta Dunării (ţara de apă). Reportaje e puţin spus, omul a stat, a călătorit îndelung şi a privit cu atenţie – nu ”atracţiile” turistice pe care le căutăm de obicei, ci satele amărâte, orăşele anonime de provincie şi pe locuitorii lor, ţări în care viaţa se desfăşura în toată autenticitatea ei, cu ţărani îngheţând în zăpadă ca să vândă un braţ de surcele pentru o nimica toată, evrei fantomatici trăind în locuinţe întunecoase şi reci ca nişte coşciuge şi fete uitându-se lung şi fără speranţă pe fereastră.

În Roşia Montană un miner prins cu aur furat e dat afară şi se sinucide cu dinamită, curăţat fiind de pe pereţi cu mătura, în timp ce holoangării (piraţii nocturni ai minelor) se furişează sub pământ. În Cadrilater ţăranul căruia i-a ars recolta plânge cu faţa ascunsă în fân, în timp ce pe drumul prăfuit trec automobilele cu vilegiaturiştii care merg la Balcic, să se desfete pe malul mării.

În Moldova, o razie organizată de autorităţi pentru a-l impresiona pe scriitor nu scoate la iveală decât păduchi, mizerie, sărăcie şi mulţi învăţători înfricoşaţi care veniseră la oraş să dea nu ştiu ce examene – nici vorbă de misterele Londrei, de aventură sau suspans. Iar povestea despre Deltă mă lămureşte ce este şi cum se tratează ”bara de la Sulina”, acel prag blestemat de nisip de care auzisem vag şi la fel de vag îi ignorasem existenţa.

Am citit cartea asta cu sufletul la gură, pe alocuri îngrozită şi dezgustată de timpurile acelea, atât de apropiate de ale noastre. Aş fi vrut să nu ştiu, să nu văd, să nu aud şi să nu-mi imaginez cum era atunci şi ce s-a mai păstrat din vremurile alea. Dar acum că ştiu, o să mă uit cu alţi ochi la locurile atât de viu descrise de Bogza. O să înţeleg altfel Chişinăul, când voi ajunge acolo, voi privi altfel Roşia Montană, de voi ajunge şi-acolo, iar Delta nu va fi doar acel loc frumos în care vezi pelicani zburând şi trestii unduindu-se, şi nici Cadrilaterul doar o bucată de ţărm pentru ”all inclusive”. Pentru că am aflat o părticică din istoria locurilor şi, implicit, din istoria mea.