Jan

19

2012

Fotografia pe film a murit. Trăiască fotografia!

Diverse  Publicat de / 2 comentarii


© David Selman/Corbis

Falimentul Kodak pune fotografia pe film sub semnul întrebării. Dacă un gigant din domeniu dispare, în ce măsură te poţi aştepta ca celelalte companii mai mici, producătoare de aparate cu film şi de consumabile pentru acestea, să reziste pe piaţă?


Primul meu aparat foto a fost un Kodak micuţ cu burduf. Cred că acum i s-ar zice ”vintage camera”, aşa de vechi era modelul, chiar şi pentru vremurile acelea. Avea un obiectiv montat într-un burduf care se comprima şi, astfel, aparatul se făcea mai mic. Ca o camera compactă, doar că acest Kodak folosea film. Alb-negru, la început.

Toate fotografiile mele din călătoriile copilăriei cu aparatul ăsta au fost făcute. Plimbat la mare aproape în fiecare an, pe la rudele din Moldova sau prin orăşelul de baştină – fotografii printate la un cabinet foto, din acela care avea într-un colţ decor fals pentru poze tip portret şi unde fotografiile ţi se tăiau cu marginile zimţate. Ce vremuri…

Când aparatele cu film color – chinezărismele – au devenit accesibile ca preţ, ce fericire! Micul Kodak nu prea mai funcţiona şi a fost abandonat cu bucurie şi nerecunoştinţă. Au urmat o serie întreagă de fotografii urâte, dar foarte colorate – cu cât mai ciudate ieşeau nuanţele la developare, cu atât mai mare era bucuria că sunt ”color”.

La aparatele digitale care începuseră să apară pe piaţă nici nu îndrăzneam să visez. Erau scumpe, rare, inaccesibile, ca nişte zeiţe din panteonul fotografiei. Abia în 2008, înainte de a pleca în prima mea călătorie singură în străinătate, mi-am făcut curaj şi mi-am cumpărat unul. Cea mai ieftină săpunieră Nikon pe care am găsit-o pe eMAG, aparat care mi se părea că arată divin şi face nişte fotografii extraordinare – ce huzur să faci click şi să nu trebuiască să developezi, să scanezi şi abia apoi să vizualizezi. Ce desfătare să ai acces la fotografiile tale rapid şi fără mari eforturi. Fotografiam orice, fără măsură, fără reguli, până când cădeau moarte cele două baterii AA. Dacă aparatul pe film îmi oferea atmosferă, cel digital îmi oferea distracţie.

Am rămas fidelă digitalului. Nu pentru că ar fi mai bun decât filmul, ci pentru că este mai comod şi ai un control mai bun asupra fotografiilor luate – nu o să uit niciodată dezamăgirea mea când, după o excursie foarte frumoasă la Rânca unde am tras două filme pe Olympusul meu analog, am aflat de la laboratorul foto că nu pusesem corect filmul în aparat şi, prin urmare, nu făcusem nicio fotografie. Asta nu ţi întâmplă la un digital la care poţi vedea rezultatul fotografiatului imediat după ce ai tras poza.

Dar dacă într-o zi aş vrea să mai fac o fotografie pentru sufletul meu, tot la un aparat pe film m-aş duce. Aş căuta să-mi găsesc starea aia în care simţi că faci o fotografie, nu o poză la minut, aş apăsa încet declanşatorul şi atunci, poate, aş rămâne cu o amintire din asta – alb-negru, granulată şi nepieritoare.

Vă mai amintiţi cum ziceau cei de la Kodak? ”We capture your memories forever.”